Limite si limitari

Ce fraieri suntem, uneori! Si ce absurd ne limitam!

“Lasa, ca nu e momentul acum. Lasa, ca imi e bine. Lasa, ca ma multumesc cu putin. Lasa, ca poate nu e cazul sa incerc. Lasa, ca poate e mai bine sa raman asa ca sa nu pierd cumva ceva ce imi doresc. Lasa, ca va fi timp destul mai incolo sa traiesc viata pe care o vreau!”

Ei bine, nu, nu va fi timp mai incolo pentru tine si viata ta! Fie traiesti acum, fie doar existi pentru ca respiri si continui in fiecare zi, pe un drum care stii ca nu e cel la care visezi si te complaci intr-o stare ce pare confortabila.

Cat timp vei mai spune “lasa…”? Cat timp te vei mai limita doar pentru ca e mai simplu? Cat timp vei mai lasa la o parte ce simti, ce iti doresti, cine esti, ce poti realiza? Cat timp vei mai ascunde ceea ce iti da viata si te face fericit? Cat timp vei mai incerca sa te convingi ca esti liber cand de fapt, esti inconjurat doar de limitarile pe care ti le-ai impus? Cat timp vei mai gasi scuze in “daca” si “oare”?

Fii atent… timpul nu ne apartine pentru todeauna. Dar ne ofera sansa de a incerca mereu si mereu, de a invata ceea ce am omis pana acum, de a ne elibera, de a ne trai visurile, de a ne inventa din nou. Si oricat de fraieri am fi, oricat de mult ne-am incapatana sa ramanem pe loc pentru ca schimbarea ne sperie, va fi mereu timp sa alegem – asta depinde doar de noi.

poza de aici

Sclipire

Mi se pare uimitor cum oamenii se schimba; cum ajung ei sa devina mai buni, sa isi doreasca sa (se) descopere mai mult, cum isi iau viata in propriile maini si decid ce e mai bine pentru ei fara a se lasa influentati de ideile si parerile altora, cum pornesc chiar si tematori, pe un drum nou, dar facand un pas important pentru ei insisi; cum devin atenti si deschisi la ceea ce se iveste pe parcurs, cum se bucura de ceea ce au si gasesc in prezent, cum isi acorda rabdare, acceptare si incredere, cum spera si isi urmaresc visurile; cum iubesc din nou si nu isi mai pun intrebari, ci simt pur si simplu; cum incep sa traiasca cu adevarat si sunt fericiti doar pentru ca sunt.

Da, oamenii ma uimesc de fiecare data cand ii intalnesc pentru ca vad cum realizeaza ei insisi cine sunt si incearca, risca, zambesc si pornesc, se avanta intr-un necunoscut ce ii incanta. Si e acolo, in ochii lor, o sclipire care spune o poveste despre redescoperire si despre viata. Si in sclipirea lor, imi amintesc de mine. Si ceea ce imi ramane sa fac este sa multumesc oamenilor pentru ca da, sunt MINUNATI!

poza de aici

Scrisoare

M-am gandit sa scriu o scrisoare… o scrisoare in care cuvintele sa se aseze frumos, unele in continuarea celorlalte si sa fie sincere, pentru ca un suflet sa le poata apoi simti asa cum au fost scrise. Dar m-am razgandit. Cui sa trimit scrisoarea? Destinatarul nu mai exista, desi cuvintele mele spera in continuare ca se indreapta spre cineva. Ce rost mai are sa trimit cateva randuri? Cand singura persoana care e oriunde altundeva decat in prezent, e expeditorul. Si cine mai are nevoie de cuvintele ce nu s-au spus? Nici macar eu… Si atunci, de ce am ramas aici, cu un gand in palme? De ce imi e frica sa visez din nou si de ce strang tot ce sunt intr-o bucata de hartie, intr-o singura zi ce nu s-a intamplat? Poate scrisoarea a fost trimisa, dar nu a fost inteleasa; sau nu a ajuns destul de repede. Sau poate s-a razgandit, la fel ca mine si asteapta undeva, o alta raza de soare care sa o dezvaluie.

O scrisoare s-a gandit sa se scrie… si ma asteapta doar sa inteleg. Si inainte de toate, sa simt.

poza de aici

O clipa cat un fulg

Ce poti spune unui fulg ce refuza sa se topeasca? Ce cuvinte poti inventa sa ii faci caderea mai placuta? Mainile care il adapostesc acum il vor uita in curand si nu se vor mai intoarce in acelasi loc. A zambit pentru ca a crezut ca drumul sau a avut un sens, dar fulgul a ramas la fel de complicat, fara ca nimeni sa il inteleaga cu adevarat… doar de ar privi cu atentie, pana nu se termina iarna. Se va intoarce in fiecare zi cand norii il vor elibera si va cauta acea privire care a zambit odata cu prima zapada asternuta. Si va cadea in gol de fiecare data, cu gandul la un vis… Ce conteaza ca sub zapada se ascunde o alta viata ce viseaza la primavara? Azi e iarna, in jur totul e plin de zapada si gandurile toate sunt acoperite. Stie ca nu isi va putea lua la revedere, dar se intoarce mereu… pana va uita la randul sau si pana cand toata zapada va topi trecutul si va disparea si ea apoi pentru inca un an. Cine ramane sa isi aminteasca maine? Cand totul va avea alt sens pentru privirea care a zambit, pentru sufletul care a crezut si pentru clipa ce i-a unit cat timp a cazut un fulg, doar atat.

poza de aici

O clipa cat un fulg, un fulg cat o vara si o iarna, o amintire ce a trecut.

S-a intamplat sa se intample

Asta seara am mers pe un drum uitat… acelasi drum pe care l-am parcurs de atatea ori, incarcata cu atatea ganduri. Si de data asta, a fost zapada in jur, amintiri si un zambet melancolic. Mi-am amintit cat de multe s-au intamplat, cate ganduri m-au incercat, cat a contat fiecare moment, fiecare secunda. Si toate acestea s-au strans in acest an care se va termina. Cat de multe am uitat, cat m-am schimbat…

Ma uit la mine, cea de acum un an si mi-ar placea sa imi pot spune ca va fi bine si ca voi trece prin tot cu un scop, bucurandu-ma si primind cel mai mare cadou pe care l-am cerut. Si desi intamplarile au luat pe parcurs o alta intorsatura decat m-am asteptat, am ajuns unde am uitat ca imi doresc sa fiu…

Drumul e la locul lui si ramane o parte din mine; va fi mereu acolo sa imi aminteasca ca desi acum merg in alta directie si alti pasi se aduna, acolo ma insotesc tot pasii pe care ii recunosc imediat. Si cel mai important, nu am pasit singura; alaturi de mine, se afla toti cei la care tin si am tinut, cei pe care i-am cunoscut si care au ramas langa mine de-a lungul timpului. Sunt cei care au plecat si cei care au ramas, cei cu care am petrecut ore sau ani si cei care m-au schimbat.

Poate nu vom stii de ce, dar fiecare zi s-a intamplat sa se intample. Si uite in ce loc frumos am ajuns… aici, unde stelele apar din nou, zambetul sclipeste si pasii se regasesc neincetat.

poza de aici

Un suflet

Se intampla ca uneori sa aflam ca sufletul nostru s-a schimbat; am fost mai fericiti decat ne asteptam, am fost mai plini de viata decat stiam ca putem fi, am ajuns sa facem ceea ce ne era teama. Si in acelasi timp, am fost mai tristi ca oricand ca un sentiment a ajuns intr-un loc numit ‘trecut’, am fost pusi in fata unor situatii care nu au depins de noi, am fost descurajati. Trecand prin toate acestea, sufletul nostru nu mai e cum era aproape de un alt sfarsit de an. Nu stiu daca e bine asa, dar sper sa fie.

Ceea ce am omis insa de fiecare data, e ca fiecare zi ne-a spus o poveste… despre cine suntem, despre cine devenim, despre cine vom fi. Sufletul nostru a incercat sa asculte, dar cine poate auzi si intelege totul in invalmaseala de ganduri, oameni si sentimente? As vrea sa spun ca sufletul meu e mai aproape de ce cautam, ca intuieste mai mult decat pot stii eu, ca ma ghideaza si ca ma atentioneaza.

Dar tot ce stiu e ca s-a facut tarziu si simt ca am imbatranit, fiindca timpul a adus cu el multe momente, unul dupa altul. Mai stiu ca nu voi inceta sa zambesc si ca intr-o zi, acea raza pe care o cautam se va ivi dupa acel colt neasteptat. Si emotiile vor prinde iar viata, invaluind un suflet curios care s-a schimbat atat, atat de mult.

Intelegere din timp

Oamenii nu raman in acelasi loc. Ei pleaca, de langa noi, de langa o idee, de langa un vis – catre altcineva, catre alte idei si vise. Oricat am crede noi ca stim ce e mai bine pentru ei, oamenii vor alege in functie de ce simt ei si de cine sunt intr-un anumit moment. Si nu ii putem opri; mai ales daca ne dorim ca ei sa fie fericiti, de ce am vrea sa ii impiedicam sa ajunga unde isi doresc?

Oamenii se schimba. De multe ori, tocmai “schimbarea” ne indeparteaza unii de ceilalti, dar in acelasi timp, ne apropie de alte persoane din jurul nostru pe care nu le-am observat sau nu am avut timp sa le cunoastem. Si nu putem opri schimbarea; nici a noastra, nici a celorlalti.

Oamenii isi amintesc. Da, daca am facut parte din viata cuiva, nu suntem uitati; daca am impartasit momente frumoase impreuna, nu suntem dati la o parte. Doar ca ceea ce a fost prezent, a devenit trecut si implicit, o amintire. O amintire frumoasa insa, care (ne-)a schimbat intr-o anumita clipa, care ne-a ajutat sa intelegem mai mult, sa descoperim ce nici nu banuiam si sa ajungem astazi, aici.

Oamenii zambesc si iubesc. Iar si iar, oamenii zambesc chiar daca au plans, iubesc chiar daca au suferit. Si fericirea lor nu are nevoie de cuvinte.

poza de aici

Cuvinte tarzii si intarziate

As vrea sa scriu, sa strang cumva aceste cuvinte pe care le-am intalnit de curand, sa le amestec si sa le las sa zboare catre alte vise. As vrea sa alerg prin ninsoare si sa ma retrag intr-un sentiment, departe de orice altceva. Cuvintele m-au pierdut si vad cum incearca sa ma gaseasca, dar eu nu am mai visat de mult si chipul lor, nu il mai recunosc. Sunt o poveste ce se scrie singura, dar nu stiu daca reusesti sa ma intelegi, nici nu e acesta scopul meu. Cuvintele imi lipsesc pentru ca ele ma descriu, ma transforma in ceva real ce nu dispare prea curand… sunt un fel de amintire, dar imi coloreaza trairile de acum. Stii unde duc aceste cuvinte si culori? Eu nu imi dau seama si mi se pare ca au cazut prea multe frunze in aceasta toamna. Si incerc sa le dau la o parte, sa vad cine sunt eu, ce a ramas din mine dupa atatea cuvinte si intamplari. Cat de multe s-au adunat, cate fragmente pe care nu le-am banuit, cate ganduri care au incetat sa mai fie. Nu am crezut niciodata in timp, dar mi-a demostrat el mie ca poate vindeca orice, doar sa avem rabdare. Cat de multa rabdare? Pana ajungem la combinatia perfecta de cuvinte care ne dau raspunsul mult cautat. Inca ma intreb unde s-au strans visele mele pentru ca as vrea sa ma intalnesc din nou. Vreau sa stiu ce forma iau cuvintele din povestea mea pentru ca peste orele si chipul de ieri, s-au asternut iertarea* si uitarea. Iti vine sa crezi? Va ninge cat de curand si toate acestea vor fi ascunse pentru totdeauna, poate nu imi voi mai aminti. Dar eu voi fi tot aici, cautand mai mult decat cuvinte…

poza de aici

*am vrut sa scriu ‘uitarea’ dar cuvantul ‘iertare’ m-a gasit fara sa imi dau seama, asa ca poate are rostul lui!

Moment trecut si prezent

De ce ne revin in minte uneori fragmente din trecut? De ce avem impresia ca “atunci” eram mai fericiti si ca nu vom mai fi nicicand la fel de impliniti ca ieri si alaltaieri? De ce zabovim mult prea mult asupra unor sentimente indepartate care desi nu ne mai reprezinta acum, sunt mereu aduse la lumina fara vreun motiv intemeiat si fara finalitate?

poza de aici

Poate intrebarea “de ce” nu e cea potrivita, poate raspunsurile nu sunt cele care conteaza. Sau cine stie, e posibil sa fie importante atat intrebarile, cat si raspunsurile. Ceea ce pot face este sa privesc cu mai multa atentie… Cand revin aceste ganduri care ma apasa? Atunci cand sunt trista? Atunci cand sunt fericita si apoi intervine brusc ceva care nu “ma mai lasa sa fiu fericita”? Sau atunci cand sunt singura, eu cu mine insami?

Daca privesc si mai mult ce mi se intampla in astfel de momente, imi dau seama ca ieri si alaltaieri nu credeam ca ceea ce traiam era cel mai bun lucru posibil, atunci nu eram multumita; acum sunt multumita de “atunci” pentru ca am impresia ca “acum” nu ma poate face fericita si ca persoanele, intamplarile, situatiile din trecut erau cele potrivite. Si nu mi-e mai bine daca incerc sa restabilesc o legatura din trecut. Mai ales cand ma incapatanez sa fac asta chiar daca de fiecare data apare ceva care sa imi spuna “nu e momentul”.

Si totusi, de unde stim ca luam decizia corecta sa nu ne mai gandim la trecut? Cum putem fi siguri ca nu dam cu piciorul la ceva pentru ca nu avem curaj si ne gasim scuze? Nu stiu cum. Tot ce stiu e ca daca in momentele cand suntem fericiti, ne vin aproape anumite persoane, situatii si intamplari, inseamna ca locul lor e aici, langa noi. Inseamna ca noi ne-am schimbat si ca am ajuns bine in acest moment. Chiar si fara sa stim “de ce”, “cum”, “cand”.

A trai este un joc

A trai este un joc: ne-ar prinde bine daca l-am juca in fiecare zi. De ce? Pentru ca ne-am simti bine si am rade; ne-am da seama ca nu avem nevoie de “tot” pentru a fi fericiti si am aprecia ce avem acum pentru ca nimic nu e intamplator – doar daca privim intamplarea ca pe ceva plin de sens si scop. Am intelege mai bine ce se ascunde in spatele fiecarei experiente si chiar daca nu cunoastem totul, ne-am putea bucura de fiecare pas si de fiecare bucatica a drumului pe care il parcurgem. Am recunoaste mai usor oamenii care tin la noi pentru ceea ce suntem si nu ne-am mai teme de esec pentru ca esecul ar fi doar o incercare cu un alt rezultat decat cel pe care ni-l imaginam noi.

Am spune mai des “da” si am incerca pentru ca acest joc nu il pierdem, il avem oricum, astazi cel putin, 86.400 de secunde in fiecare zi. Si secundele sunt pana cand nu vor mai fi; dar acum le avem si depinde de noi cum le folosim si ce vrem sa facem cu adevarat.

Crezi ca stii ce vrei? Si eu cred ca stiu ce vreau uneori, dar tocmai acest ‘cred’ ma impiedica sa fac ceva. Credem ca stim, credem ca traim, dar unde am fi daca nu am mai pune inainte de viata noastra acest ‘cred’? Probabil am stii si am trai, fara sa ezitam.

Si inainte de toate, inainte de a citi si asculta, inainte de a vorbi, inainte de a privi, viseaza ce iti doresti de fapt. Si lasa visul sa vina spre tine; nu stim ce sa alegem pentru ca nu am fost destul de atenti la ce ne face sa zambim cu entuziasm; nu avem habar incotro sa ne indreptam pentru ca e mai confortabil sa nu incercam nimic; nu vrem sa aflam pentru ca inca nu stim daca suntem pregatiti… Dar din moment ce am ajuns aici, poate nu exista vreun moment in care sa fim mai pregatiti decat acum.

poza de aici

Randurile acestea nu ar fi existat fara oamenii cu care am vorbit astazi