Perfectiunea imperfectiunii

Tu, eu… Da, fiecare dintre noi e perfect. De ce e asa de greu de crezut? Crezi ca perfectiunea este reprezentata de cel mai frumos, cel mai destept, cel lipsit de defecte, cel mai “cel”? Nu… Tu, eu, noi, suntem de fapt perfecti. Mai exact perfecti prin imperfectiunea noastra.  

Ne-am indepartat de cine suntem noi cu adevarat, nu ne mai ascultam gandurile, nu ne mai simtim sentimentele, ci tindem spre perfectiune. Dar am ascuns-o atat de bine, incat ne este imposibil sa o descoperim. Se poate spune ca perfectiunea e sinonima cu iubirea, cu viata, cu universul.  

Ce este ea de fapt? Asa cum o vad eu, este o alegere, alegerea de a fii tu insuti, de a considera defectele ca niste calitati date la un volum mai ridicat, de a constientiza ca nu exista “bine” si “rau”, ci ca acestia sunt doar niste simpli termeni. Ce mi se pare cu adevarat uimitor e ca indiferent daca alegem asta sau altceva, nu incetam sa fim “la fel” de perfecti. Perfectiunea e ceva ce pur si simplu este. Nu poti sa spui ca o stea e mai putin perfecta doar pentru ca are alta culoare sau dimensiune; nu poti sa spui ca o pasare e mai putin perfecta pentru ca are un cantec diferit; nu poti sa spui ca eu sunt mai putin perfecta pentru ca sunt altfel. De fapt, poti sa spui asta, dar nu inseamna ca perfectiunea dispare; pur si simplu nu o vezi, dar ea e aici, acolo, peste tot.   

Dar n-ar fi mai frumos si mai simplu daca ai accepta perfectiunea, daca te-ai accepta si nu te-ai mai condamna? Fara sa regreti ce ai facut, fara sa traiesti in trecut, fara sa judeci si fara sa ai remuscari… Nu conteaza ce zic cei din jur, poti deveni mai bun, te poti schimba, poti indrepta greseala care a fost facuta cu un scop pe care nu-l cunosti, poti deveni in sfarsit Tu! Pentru ca perfectiunea, viata, universul, sufletul, cum alegi sa numesti ceea ce nu poate fi denumit, se afla in tine! Da, chiar atat de bine (te-)ai ascuns incat e ultimul loc in care cauti… Dar tocmai pentru ca totul e perfect, ne regasim intotdeauna.