M-am oprit… Gandurile nu au incetat; au incercat orice pentru a nu ma lasa singura cu mine si au continuat sa alerge. Si le-am lasat sa alerge pana au obosit si nu a mai ramas nimic din ele; brusc, au incetat sa se mai faca auzite. Nu stiu exact momentul, dar m-am eliberat si am putut fi eu – fara trecut, viitor si nici prezent – dincolo de toate notiunile si cuvintele ce le definesc. Si am ascultat, nestiind ce caut sa aud. Si atunci mi-am dat seama ca o noua pagina s-a intors pentru mine si ca teama si nesiguranta nu isi au rostul. Daca tot sunt aici, de ce sa nu dau ce am mai bun? Daca tot am timpul de partea mea, de ce sa nu ma bucur acum? Daca viata e o oportunitate in sine, de ce sa o ratez? Am respirat adanc si m-am oprit din nou… de data asta fara alte intrebari sau raspunsuri, fara mine si cei din jur…doar linistea ce nu poate fi surprinsa in cuvinte si un suvenir drag: un simplu “multumesc”!
-ro_blue.png)
Gandurile astea isi cam fac de cap, dar pana la urma ele ne reprezinta, ne prezinta, sunt mereu pe aici, uneori chiar si pe acolo, depinde pe unde au ele chef sa calatoreasca.
Sunt ganduri pe care am vrea sa le aruncam intr-o prapastie fara fund, sa incepem sa credem intr-o disparitie a lor. Dar sa revenim la aruncatul gandurilor in prapastia fara fund, de ce zic fara fund, pentru ca poate la un moment dat le vom vrea inapoi, iar atunci, le vom darui aripi. De ce? Pentru ca avem nevoie de ele. Daca le-am arunca intr-o prapastie in care ele ar atinge pamantul sau cine stie ce ar atinge ele, ar insemna ca le-am zdrobit, ar insemna ca suntem niste ucigasi, astfel incat tin sa afirm ca pana si gandurile au dreptul la viata.
E tacere si uneori imi place, chiar daca adesea ma nelinisteste.
Numai bine.