Uneori simt ca pierd ceva, poate pe mine, pe cineva, un mod de a fi, o oportunitate, o sansa unica, un vis, o speranta. Nu imi dau seama exact despre ce e vorba acum. Alta data, totul pare in ordine, pe traiectoria potrivita si ma bucur pur si simplu. Stiu ca totul e legat de perspectiva pe care o abordam, dar ce poti face cand linistea si lamuririle pe care le astepti intarzie sa se arate? Intr-un fel, nu mai astept nimic, doar cateva ganduri se inghesuie sa imi arate ca e ceva de asteptat cand nu mai e asa. Si totusi, un sentiment confuz persista. Sa fie o bucata din trecut sau o decizie legata de prezent? Nici eu nu stiu daca merita sa ma intreb in continuare.
Inca mi-e putin greu sa traiesc fara planuri exacte si raspunsuri categorice, dar asta am ales si in privinta asta simt ca e bine. Si uite, zilele continua, timpul acopera si schimba, ofera mereu ceva nou, o speranta, o trezire, inca o sansa si mereu, pe noi insine. Cum? De ce? Cand? Unde? Cu ce scop? Chiar vreau sa stiu sau vreau sa fiu si atat? Poate amandoua acum.
-ro_blue.png)
Pe cei din jurul nostru, ii tot pierdem, desi tind sa cred ca pastram ceva din ei mereu – pornind de la o miscare lina a degetelor, de la mirosul de vanilie care salasluieste printre firele de par asezat cu salbaticie de vant si de atingere umana si ajungand pana la o particula de praf care-ti atinge obrazul si care-ti sopteste putina viata – iar in ceea ce priveste ratacirea noastra, ca pierdere e un cuvant brutal ( cel putin acum ), nu pot spune decat ca merita sa gusti fiecare pas gresit, fiecare intrebare fara raspuns, fiecare picatura de viata, nu exista certitudini, nu avem asa mare nevoie de planuri exacte pe cat avem nevoie de atingere de suflete, de dialog inter-sufletesc si totodata intra-sufletesc.
P.S. : am primit sfoara unui joc si se pare ca tu esti protagonista jocului meu.
Si bineinteles, numai zambet, numai bine.