Tabloul unui suflet

Mi-am amintit ca am uitat. Si stiam ca voi uita, dar nu m-am opus prea mult. Timpul alearga grabit ca de obicei in emotii.

In jurul meu se creioneaza tablouri de fericire, de descoperire, de frunze, de schimbare, de dorinte, de inceput. Nu le-am observat nici ieri, nici azi. Nu stiu cum mai arata tabloul meu si ce scop are. Credeam ca l-am lasat deoparte, dar m-am inselat. Pictez oare cu ochii inchisi? Nu, atunci as asculta ce simt. Pictez la intamplare? Nu sunt sigura… pictez cu ochii mult prea deschisi, uitandu-ma nicaieri, acesta e adevarul. Si nici macar nu privesc, nu incerc sa vad ceva, sa dau un sens.

Poate nu e timpul… dar ce legatura are timpul? El nu e de partea noastra si nici impotriva. Nu ii pasa, nu incetineste si nici nu accelereaza doar pentru ca asa am vrea noi.

Si totusi, uneori e mai bine ca momentul nu dureaza o eternitate.

Buna dimineata :)

Daca sufletul tau bate cu putere, lasa-l sa bata! Daca sufletul tau a obosit, odihneste-te, nu te grabeste nimeni, nicaieri. Si unde ai putea ajunge fara suflet?

Degeaba incerci sa inaintezi cu viteza daca sufletul tau nu e de acord cu tine. In zadar astepti, daca de fapt, vrei sa actionezi, dar iti impui sa te opresti. Ceea ce conteaza e sa fii in armonie cu tine, indiferent de ce iti doreai sau de ceea ce “trebuie” sa faci.

Cunoaste-te si asculta-te, raspunsurile nu se afla in alta parte decat in ceea ce esti tu cu adevarat. Ofera-ti timp, rabdare, iarasai timp si primeste ceea ce ti se ofera fara ca tu sa astepti.

Si cel mai important, nu ma crede pe cuvant, nu crede cuvintele pe deplin… uita-te la ele atata timp cat iti deschid o noua usa; pe urma, experienta e a ta, cuvintele au puterea pe care le-o dai tu pentru o perioada. Daca simti, da-le mai departe pentru a ajuta sa trezesti poate, un alt suflet ca tine.

“Buna dimineata, tie” pentru ca ai deschis ocii! Adica, “buna dimineata, mie”

Trezire

Daca tot ceea ce exista, sunt alegerile noastre, inseamna ca nu exista “trebuie”, “corect”, “bine”, “decizie inspirata”. Exista doar un drum pe care il cream.

Daca totul consta in a alege, nu putem da gres, nu ne aflam la o rascruce decisiva si orice am hotari, mergem inainte.

Daca nimic nu e menit sa fie, nu avem de ce ne teme. Daca vom face ce simtim, stiind sa (ne) ascultam, vom fi fericiti.

Daca decizia ne apartine, la fel cum ne apartin si sentimentele si atitudinea noastra fata de ele, fata de noi si fata de cei care ne inconjoara.

Daca vom fugi de tristete sau de riscul de a fi raniti, dezamagiti, parasiti, va fi alegerea noastra, dar intrebarea e daca merita.

Ce am de pierdut daca aleg sa nu ma tem, sa fac chiar acele lucruri de care imi e frica si sa privesc cu sinceritate?

Suferim pentru ca ne ascundem si ne credem vulnerabili. Dar daca suntem sinceri, ce mai avem de pierdut? Absolut nimic!

Si acesta devine momentul in care ceea ce credeam ca e important, era o iluzie; moment in care nu sunt mai prejos decat pot fi, imi invat lectia chiar daca nu stiu sa o denumesc si aleg sa fiu fericita!

Atat, e doar o decizie si e decizia mea: m-am trezit!

*si daca se intreaba cineva de ce am scris aceste randuri tocmai aici, in acest mod, raspunsul meu este ca asa incep sa fiu sincera fara a ma teme, stiind ca oricine poate citi cateva din gandurile mele!

Un infinit de “de ce”

De ce parem atat de singuri? De ce uitam sa simtim si sa ne bucuram? De ce ne e dor? De ce nu ne mai dorim nimic si nu inaintam? De ce continuam sa pastram gandurile pentru noi? De ce nu avem nimic? De ce totul pare fara sens? De ce nici tristetea nu mai are puterea de a fi? De ce nu exista o emotie care sa ne faca sa spunem : “ce bine ca traiesc!” ? De ce ratacim? De ce spunem “nu” cu indarjire si refuzam fara a ne acorda o sansa? De ce nu gasim o motivatie? De ce totul pare pustiu? De ce nu mai e loc sa ne prostim? De ce credem ca am crescut? De ce am uitat? De ce nu apreciem ce avem? De ce pierdem timpul? De ce alergam? De ce asteptam? De ce nu iubim? De ce nu riscam chiar daca stim ca e posibil sa suferim?

Oare “de ce”-urile au vreun raspuns? Sau vreun sens? Intrebam ca sa aflam raspunsuri sau sa ne ocupam timpul? Nu-i asa ca sunt cam multe intrebari laolalta? M-am mai intrebat toate astea si mai demult? Probabil. Prefer semnele de intrebare pentru ca ma indeamna sa privesc inca putin… Dar poate voi renunta la ele cat de curand, fie ca voi gasi raspunsuri, fie ca voi vrea altceva, fie ca ma voi plictisi. Am mai fost vreodata pe aici?

Ganduri intamplatoare

Nu stiu ce sa scriu, nu mai am ce povesti… Ma aflu la o limita si sunt nicaieri. Desi ma aflu in mijlocul unor evenimente, parca sunt si departe de tot. Daca nu am o directie, mai ajung undeva? Acum nu vreau sa imi stabilesc destinatii, dar poate de aceea simt ca nu ma aflu in nici un loc anume. Imi plac povestile sentimentelor, dar nu gasesc cuvintele pentru a scrie din nou ceva, orice. Sa ma fi parasit pe mine sentimentele de tot? Si atunci sa-mi fi ramas sentimentele povestilor, poate ale altora si nu ale mele? E nevoie de timp? Sau e nevoie sa fac eu ceva cu timpul acesta?

Cand s-au strans atatea intrebari?