Atentie, se inchid usile!

O poveste spusa cu intarziere…

Se aud pasi increzatori. Paseste cu incredere pentru ca astazi a avut inca o reusita. A dat tot ce a avut mai bun si a avut dreptate: daca vrei, poti. A schimbat ceva in jur sau cel putin, asa crede. Stie ca fiecare pas conteaza, numai ca paseste doar in afara, iar pasii sunt auziti si atat, nimic mai mult.

In interior, drumul e lasat la o parte. Nu se complica, nu are timp de iubire si amagiri, prefera siguranta. Se opreste pentru ca trebuie sa astepte. Acum, are un moment de libertate: a terminat ce a avut pentru o perioada, pana cand o va lua de la capat.

“Atentie, se inchid usile!” Valuri de suflete trec pe langa; se grabesc si nu ii acorda atentie, au si ei gandurile lor, viata lor si nu au timp de altceva. Nu conteaza pentru ca oricum, nu observa ca toti sunt la fel.

Usile se inchid asa cum s-au inchis si pana acum. “Care usi? Poate cele ale sufletului”, isi spune in graba. Isi revine insa repede din scaparea sufletului. Priveste fara sa vada pe peron. Se afla dincolo de usi, in metroul ce aduce oamenii in acelasi loc si a doua zi.

Un copil priveste curios la cei ce il inconjoara; nimeni nu il observa pentru ca este doar o amintire a fiecaruia, o amintire demult uitata, iar metroul nu se opreste pentru nimeni; numai fiecare, pe rand poate hotari sa se opreasca din aceasta fuga catre nicaieri.

Ai grija sa nu se inchida usile peste cine esti!

Tabloul unui suflet

Mi-am amintit ca am uitat. Si stiam ca voi uita, dar nu m-am opus prea mult. Timpul alearga grabit ca de obicei in emotii.

In jurul meu se creioneaza tablouri de fericire, de descoperire, de frunze, de schimbare, de dorinte, de inceput. Nu le-am observat nici ieri, nici azi. Nu stiu cum mai arata tabloul meu si ce scop are. Credeam ca l-am lasat deoparte, dar m-am inselat. Pictez oare cu ochii inchisi? Nu, atunci as asculta ce simt. Pictez la intamplare? Nu sunt sigura… pictez cu ochii mult prea deschisi, uitandu-ma nicaieri, acesta e adevarul. Si nici macar nu privesc, nu incerc sa vad ceva, sa dau un sens.

Poate nu e timpul… dar ce legatura are timpul? El nu e de partea noastra si nici impotriva. Nu ii pasa, nu incetineste si nici nu accelereaza doar pentru ca asa am vrea noi.

Si totusi, uneori e mai bine ca momentul nu dureaza o eternitate.

Buna dimineata :)

Daca sufletul tau bate cu putere, lasa-l sa bata! Daca sufletul tau a obosit, odihneste-te, nu te grabeste nimeni, nicaieri. Si unde ai putea ajunge fara suflet?

Degeaba incerci sa inaintezi cu viteza daca sufletul tau nu e de acord cu tine. In zadar astepti, daca de fapt, vrei sa actionezi, dar iti impui sa te opresti. Ceea ce conteaza e sa fii in armonie cu tine, indiferent de ce iti doreai sau de ceea ce “trebuie” sa faci.

Cunoaste-te si asculta-te, raspunsurile nu se afla in alta parte decat in ceea ce esti tu cu adevarat. Ofera-ti timp, rabdare, iarasai timp si primeste ceea ce ti se ofera fara ca tu sa astepti.

Si cel mai important, nu ma crede pe cuvant, nu crede cuvintele pe deplin… uita-te la ele atata timp cat iti deschid o noua usa; pe urma, experienta e a ta, cuvintele au puterea pe care le-o dai tu pentru o perioada. Daca simti, da-le mai departe pentru a ajuta sa trezesti poate, un alt suflet ca tine.

“Buna dimineata, tie” pentru ca ai deschis ocii! Adica, “buna dimineata, mie”

Trezire

Daca tot ceea ce exista, sunt alegerile noastre, inseamna ca nu exista “trebuie”, “corect”, “bine”, “decizie inspirata”. Exista doar un drum pe care il cream.

Daca totul consta in a alege, nu putem da gres, nu ne aflam la o rascruce decisiva si orice am hotari, mergem inainte.

Daca nimic nu e menit sa fie, nu avem de ce ne teme. Daca vom face ce simtim, stiind sa (ne) ascultam, vom fi fericiti.

Daca decizia ne apartine, la fel cum ne apartin si sentimentele si atitudinea noastra fata de ele, fata de noi si fata de cei care ne inconjoara.

Daca vom fugi de tristete sau de riscul de a fi raniti, dezamagiti, parasiti, va fi alegerea noastra, dar intrebarea e daca merita.

Ce am de pierdut daca aleg sa nu ma tem, sa fac chiar acele lucruri de care imi e frica si sa privesc cu sinceritate?

Suferim pentru ca ne ascundem si ne credem vulnerabili. Dar daca suntem sinceri, ce mai avem de pierdut? Absolut nimic!

Si acesta devine momentul in care ceea ce credeam ca e important, era o iluzie; moment in care nu sunt mai prejos decat pot fi, imi invat lectia chiar daca nu stiu sa o denumesc si aleg sa fiu fericita!

Atat, e doar o decizie si e decizia mea: m-am trezit!

*si daca se intreaba cineva de ce am scris aceste randuri tocmai aici, in acest mod, raspunsul meu este ca asa incep sa fiu sincera fara a ma teme, stiind ca oricine poate citi cateva din gandurile mele!

Un infinit de “de ce”

De ce parem atat de singuri? De ce uitam sa simtim si sa ne bucuram? De ce ne e dor? De ce nu ne mai dorim nimic si nu inaintam? De ce continuam sa pastram gandurile pentru noi? De ce nu avem nimic? De ce totul pare fara sens? De ce nici tristetea nu mai are puterea de a fi? De ce nu exista o emotie care sa ne faca sa spunem : “ce bine ca traiesc!” ? De ce ratacim? De ce spunem “nu” cu indarjire si refuzam fara a ne acorda o sansa? De ce nu gasim o motivatie? De ce totul pare pustiu? De ce nu mai e loc sa ne prostim? De ce credem ca am crescut? De ce am uitat? De ce nu apreciem ce avem? De ce pierdem timpul? De ce alergam? De ce asteptam? De ce nu iubim? De ce nu riscam chiar daca stim ca e posibil sa suferim?

Oare “de ce”-urile au vreun raspuns? Sau vreun sens? Intrebam ca sa aflam raspunsuri sau sa ne ocupam timpul? Nu-i asa ca sunt cam multe intrebari laolalta? M-am mai intrebat toate astea si mai demult? Probabil. Prefer semnele de intrebare pentru ca ma indeamna sa privesc inca putin… Dar poate voi renunta la ele cat de curand, fie ca voi gasi raspunsuri, fie ca voi vrea altceva, fie ca ma voi plictisi. Am mai fost vreodata pe aici?

Ganduri intamplatoare

Nu stiu ce sa scriu, nu mai am ce povesti… Ma aflu la o limita si sunt nicaieri. Desi ma aflu in mijlocul unor evenimente, parca sunt si departe de tot. Daca nu am o directie, mai ajung undeva? Acum nu vreau sa imi stabilesc destinatii, dar poate de aceea simt ca nu ma aflu in nici un loc anume. Imi plac povestile sentimentelor, dar nu gasesc cuvintele pentru a scrie din nou ceva, orice. Sa ma fi parasit pe mine sentimentele de tot? Si atunci sa-mi fi ramas sentimentele povestilor, poate ale altora si nu ale mele? E nevoie de timp? Sau e nevoie sa fac eu ceva cu timpul acesta?

Cand s-au strans atatea intrebari?

E timp pentru toamna

Se vede ca a venit toamna… sau cel putin, eu o vad cum imi rascoleste gandurile ca de fiecare data. E o melancolie in aer care revine mereu… poate asa a fost sa fie dintotdeauna!

Si iata-ma aici… unde? La sfarsitul unui septembrie ciudat, altfel decat mi-as fi inchipuit vreodata. Nu inseamna ca imi pare rau, doar ca e altfel, la fel ca mine, nehotarat. Si inca o data, un gand ma indeamna sa accept, sa nu ma mai zbat fara sa stiu unde ajung… sa ma opresc, sa privesc, sa ma bucur de ce am si sa incep de aici.

Fiecare experienta ne schimba, fiecare septembrie ma gaseste altfel. De intors in trecut, nu ne putem intoarce. Sa visam la ce va fi ne poate tine de cald putin, dar acum e timpul pentru frunzele ce cad si pentru gandurile ce se pregatesc sa se astearna intr-un suflet calator. E timp pentru toamna.

Si eu, sunt tot aici…

Inteles ascuns

Simt ca alerg… parca ma grabesc pentru ca sunt atatea de facut. Dar ce altceva sa fii ales? Chiar daca acum ceva timp am vrut altceva, ‘s-a intamplat’ ca acel ceva sa nu fie probabil ce aveam nevoie. Sau poate nu e nevoie sa renunt la tot pentru ceea ce imi doream… Cert e ca acum, sunt aici si desi pare ca ‘nu am timp’, timpul e cu mine si ma opresc mai des. De ce? Sa ma linistesc, sa admir, sa ma bucur, sa fac ce imi place, sa descopar, sa fiu cu ceilalti. Poate tocmai de asta aveam nevoie pentru a ajunge unde speram odata: la traire fara intrebari! E simplu, dar si complicat. Uneori, nu trebuie sa ma gandesc prea mult pentru ca astfel, nu las lucrurile, oamenii, situatiile sa fie. Din dorinta de a controla si a stii mereu, ocolesc exact raspunsurile pe care le caut si astept.

Simt ca sunt pe fuga, dar sunt mai constienta de ceea ce ma inconjoara decat atunci cand mergeam incet de tot. Incerc sa regasesc vocea gandurilor mele, sa stiu ca sunt eu, dar pana atunci, raman aceste randuri scrise in graba si o intrebare: oare voi mai avea timp? Si raspunsul, la fel ca si intelesul intrebarii, il pot stii doar eu…

mai stii?

Stii cum e sa se schimbe totul in jurul tau si sa nu iti fie teama? Cum e sa apara cineva neasteptat care sa te faca sa razi? Cum e sa te simti parca pentru prima data, regasit? Cum e sa percepi lumea altfel, in liniste si zambind mereu fara motiv? Cum e sa gasesti ceea ce nici nu stiai ca de fapt cautai? Cum e sa fii un sentiment, chiar daca nu are finalitate? Cum e sa dai tot ce ai mai bun si sa te simti tu, intreg, chiar si cand lasi lacrimile sa te intristeze? Cum cuvintele si trairile vin fara sa stii de unde si explicatiile nu sunt necesare? Eu… nu mai stiu. Am uitat. Acum, m-am ratacit din nou si parca nici nu am plecat de aici… desi s-au intamplat atatea. A trecut timpul si nu pot trage la infinit de o emotie ce nu mai are baza. Si nu vreau sfaturi, idei, raspunsurile altora. Nici eu nu stiu ce mai vreau, aici e pustiu. Merg in continuare, numai ca nu cum am fost si nu eu pe deplin. De aceea, ma opresc des si nu imi dau seama ce imi lipseste. Pana imi amintesc… si atunci prefer sa merg din nou pentru ca nu am ce face altceva. Poate ceva se va schimba din nou, orice, oricat de mic si voi fi eu inca o data. Pentru prima data in ultimul an, nu stiu!

Multumesc :)

Azi am primit cadou o particica din Lume Buna, mai exact acest tablou care ma va insoti in perioada care urmeaza Sper sa pot aduce si eu in Lume Buna, o parte frumoasa din ceea ce sunt! De fapt, imi propun acest lucru

Multumeeesc ca ma sustineti si ca aveti incredere in mine si multumesc Mihail pentru aceasta oportunitate care ‘s-a nimerit’ la momentul potrivit! 

Drumurile incep cu un pas si se continua cu alti pasi… cum pasim, depinde doar de noi